Aventurându-mă la volan spre necunoscut, mă relaxez

Sunt o persoană relativ impulsivă, dar dacă este o activitate care mă scoate din stările negative pe care le am uneori, aceea este condusul.

De când eram mic, ca orice bărbat în devenire, am fost atras foarte mult de mașini. De la prima machetă pe care o plimbam pe podeaua din sufragerie și prima mașină pe care am putut s-o manevrez din telecomandă de la distanță, mi-am dat seama cât de mult îmi doresc să conduc și cât de mult îmi doresc o mașină reală.

În momentul în care am împlinit vârsta de 18 ani, am decis să fac tot posibilul pentru a-mi obține carnetul de conducere. Ce rost avea să am o mașină, dacă nu aveam actele legale pentru a o conduce.

Părinții au considerat că nu sunt pregătit să conduc, așa că nu au vrut să-mi ofere bani pentru a mă înscrie la școala de șoferi. Astfel că, am decis să mă angajez pe timp de vară pe șantier, în construcția unei case pentru a strânge banii necesari derulării școlii de șoferi.

Un lucru neobișnuit a fost faptul că am reușit să iau sala din prima, fiind o perioadă în care nu-mi plăcea deloc să învăț, aste denotând determinarea mea de a obține permisule de conducere. Traseul nu a fost o provocare prea mare pentru mine, întrucât am fost foarte atent la orele de conducere și nu am întâmpinat nici o problemă în a trece și acest examen.

După ce m-am văzut cu carnetul de conducere în mână, speranța mea era să strâng în scurt timp 7000-8000 de lei să-mi pot achiziționa o mașină second hand. Mă gândeam la un Volkswagen Golf 3 sau un Volkswagen Passat vechi, fiindcă în acea perioadă eram mulțumit cu orice.

Trecând prin niște probleme financiare și personale foarte mari, mama mea a fost nevoită să părăsească țara, plecând în Anglia și mi-a lăsat mașina mie, întrucât nu putea să o folosească acolo. Peste noapte m-am trezit cu o Dacia Duster luată de doar 2 ani, strălucind în fața blocului și fiind pregătită să fie înmatriculată întrucât s-a terminat leasing-ul.

În primele săptămâni de condus, am fost puțin sfios în a mă aventura prea mult cu noua mea mașină. Mai mult decât atât era prima mașină pe care o conduc, mama a plătit foarte mulți bani până s-o am și nu am vrut să o pun cumva în pericol. Oricum în săptămâni am consumat 3-4 rezervoare de benzină să mă bucur de plimbări prin oraș și în afara lui.

Trecuseră deja aproape un an de când aveam mașina și circulam destul de des, astfel că am reușit să prind o oarecare experiență și am început să conduc tot mai agresiv.

Asta până într-o zi, când m-a sunat iubita și mi-a spus că a terminat de făcut mâncarea și eu fiind destul de departe, nu am vrut s-o las să se răcească: am schimbat 5 viteze dintr-o intersecție în alta, am intrat pe un drum de piatră cu o viteză de cel puțin 120 km/h și într-o curbă bruscă am prins o piatră mai mare cu roata din față și am derapat. Aveam două variante: stânga: un șanț din beton, dreapta: un șanț plin de noroi. Evident că am ales varianta a doua, am tras brusc de volan în partea dreaptă, am frânat și într-o fracțiune de secundă m-am trezit în noroi până la jumătate cu mașina întoarsă invers sensului în care mergeam.

Ce să fac în această situație? Eram într-o comună nu prea populată și nimeni nu trecea pe stradă, cârlig de remorcare nu aveam și telefonul era descărcat. După vreo jumătate de oră de stat, a trecut un localnic cu un cal și mi-a propus să încerce să-mi tragă mașina. Inițial am râs și nu m-am gândit că există vreo șansă să-mi scoată mașina din noroi.

A făcut ce-a făcut localnicul, a legat o sfoară de hamul calului și de bara mea din față și a început să tragă. Părea că nu avea nici o șansă când s-a smucit deodată și mașina mea încet se ridica. Am scos mașina în câteva minute, dar fără bara din față, întrucât neavând de ce să o prind, s-a rupt. Distracția m-a costat mai mult decât am crezut, fiind necesar să schimb foarte multe piese sub mașină, dar și bara din față.

Atunci mi-am dat seama că o mașină nu trebuie să fie neechipată și imediat mi-am dat comandă de un cârlig de remorcare de pe AutoGedal.ro. Cârligul a ajuns la o zi după, mi-am echipat mașina și am început să am o altă atitudine de condus. Cu toate acestea, am început să merg în tot mai multe expediții și am ajuns să iubesc condusul. Ba mai mult decât atât mi-am luat și un suport de biciclete pe care l-am prins de cârligul de remorcare și ies în fiecare weekend cu bicicleta pe munții din Bucovina.

Echipamentele m-au ajutat, pentru că la ceva timp după ce le-am achiziționat, am ajutat un prieten să iasă dintr-o încurcătură și mai mare, fiind blocat într-o mlaștină cu un mic Volkswagen Polo.

Condusul mă liniștește, mă relaxează și mă ajută să-mi adun gândurile. Astfel că, de câte ori trec printr-o perioadă grea a vieții mele sau un moment tensionat, mă urc la volan și mă îndrept spre o altă expediție în necunoscut, entuziasmat și uitând de probleme.

Articol scris și redactat în cadrul competiției SuperBlog 2021.